E-aşa de tristă aşteptarea când ştii c-aştepţi zadarnic! Şi-aşa de tristă e speranţa când ştii că n-ai la ce spera... Şi-aşa de jalnică-i chemarea când ştii că nu te poate-aude... Şi-aşa de grea e resemnarea Şi-aşa e chinul de amarnic, Când tot aştepţi, aştepţi zadarnic Şi ştii că n-ai ce aştepta... Încât de s-ar găsi cuvinte Să-exprimi a tale simţăminte, Să poţi aşterne pe hârtie Şi suferinţă, Şi durere, Şi lacrimile ce-n tăcere Le verşi amar Dar în zadar, În aşteptarea celui care Nu vrea să vie, Nici să scrie Şi nici să ştie Că tot aştepţi, aştepţi zadarnic ca să vie... De s-ar găsi cuvinte, zic, Să poţi aşterne pe hârtie Această mare tragedie Ce-unor-ar pare un nimic, Atuncea s-ar mişca şi munţii, Şi stâncile s-ar sfărâma; Şi stelele din cer s-ar rupe, Şi-oceanele ar îngheţa, Şi norii s-ar preface-n lacrimi, Şi toţi vulcanii ar erupe, Şi lava lor ar arunca Pe inimile reci ca gheaţa, Pe sufletele împietrite Şi pe conştiinţele-ncărcate De suferinţi pricinuite, De lacrimi, Din nopţi nedormite. Şi s-ar mişca întreaga lume! La fel un rege ca ţiganul... Şi ar lăsa din mână tocul Acel ce scrie; Şi ciocanul Acel ce bate; Şi ţăranul Ar zvârli din mâini toporul, Şi mosorul, Ţesătorul, Şi-ar merge fiecare Să-şi găsească acela care Plânge, plânge şi aşteaptă -- Tot zadarnic ca să vie Acela ce nu vrea să vie, Acela ce nu vrea să scrie, Acela ce nu vrea să ştie Că s-ar putea ca încă astăzi Să se despartă pe vecie.
.jpg)
