Uneori, dau dovadă de slăbiciune. Şi cel mai rău lucru este că fac asta conştient. Şi îmi pare rău că nu sunt mai puternică în luarea anumitor decizii...

Astăzi, din nou, am înţeles că nimeni nu merită să investeşti timp şi sentimente. Doar dacă e vorba despre tine ca persoană şi interesul tău.

Nu sufăr. Şi nu mă doare. Absolut nimic. Doar conştiinţa îmi spune cât de naivă pot fi, chiar şi acum, după atâtea experienţe trăite. De cele mai multe ori, prevăd finalul, dar tot mă avânt. Îmi place să trăiesc viaţa, dar prefer stabilitatea...

Nu regret timpul trecut (mai exact ultimele 3 luni), regret doar hotărârile pe care le iau în anumite momente. Ah! Poate cineva crede că bat câmpii, că mă exprim astfel încât las impresia că mă contrazic singură... Dar am intrat aici, în căsuţa mea, în acest blog, pentru că nu simt nevoia de a vorbi cu cineva, ci doar să mă destăinui prin scris, într-un fel tot mie. Şi totuşi, nu pot spune exact cum stau lucrurile, doar că mă simt vinovată. Am făcut un rău unei persoane, conştient. Am rănit, fără să vreau; m-am gândit, pentru prima dată, întâi la mine. E aşa rău să îţi doreşti ţie binele??...

Astazi am pătzit la fel ca de atât de multe ori…Liniştea nu durează niciodată mult pentru mine,dar ceea ce observ de fiecare dată este jocul de sentimente ce se naşte în interiorul meu, ca un ceas ce pendulează între ieri şi mâine...Astazi, ca de atâtea mii de ori, încercam să mă recunosc în oglindă, dar reflexia era neclară, oglinda parcă murdară de atâtea resentimente şi regretul a ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost...

Parfumul trecutului se ascundea după fiecare clădire pe lângă care am trecut astazi, dar în somnolentza mea acută am reusit să mă prefac că nu există,cu toate că mă sufoca cu nuantzele lui de nostalgie şi particulele de incertitudine...

Cele mai apăsătoare sunt noptzile mele ce par  interminabile...E ciudat cum, probabil mai mult ca niciodată, sunt conştientă de faptul că e mereu cineva alături de mine, chiar dacă de multe ori spiritual, dar ca de obicei nu văd în fatză decât singurătatea ce aşteaptă momentul oportun să se ivească în sufletul meu...

Dar oare de ce mă plâng? Mi-am dat eu singură sentintza singurătătzii în momentul în care am ales să fie aşa...Cine ar fi zis că odată ce îtzi interzici să simtzi ceva, ajungi într-o asemenea stare încât devine ca un fel de lege universală pentru tine? Nu ştiu să urăsc şi nici nu vreau să trezesc în mine sentimente care să mă coboare de pe scara luminii pe care incepusem să  urc...Probabil e mai uşor să trăieşti cu un mare gol, decât cu...insă........

Mi-aş dori să îmi citeşti gândurile uneori ..

Să aflii că atunci când îţi spun că mă doare capul, nu vreau să îmi recomanzi o pastilă ..

Vreau să mă săruţi pe frunte şi să mă ţii în braţe până îmi trece ..

Şi atunci când zic că mi'e frig, nu vreau să îmi dai hanoracul tău ..

Vreau să mă ţii tu în braţe şi să mă încălzeşti ..

... Şi când îţi zic că îmi este somn, nu vreau să mă trimiţi la culcare ..

Vreau să îmi oferi pieptul tău pe post de pernă şi braţele tale pe post de patură ..

Şi când am o stare proastă, nu vreau să mă laşi singură ..

Vreau să mă asculţi, sa îmi asculţi grijile şi să mă asiguri că totul va fi bine ..

Şi când plâng, nu vreau să îmi spui să ma opresc ..

Vreau să mă laşi să plâng în braţele tale, să plângi şi tu cu mine, să plângem amândoi ..

Iar atunci când greşesc şi îţi spun că îmi pare rău, să nu îmi intorci spatele,

ci să te uiţi în ochii mei şi să îmi spui : „ Ştiu, iubito, ştiu" ♥

Sunt momente si zile intregi in care nu accept libertatea celuilat , optiunile alegerii lui si nu iert asta , pentru ca nu-mi place , nu-mi convine . De fapt lupt cu acele parti neimpacate din mine(pe care le vad la el), pentru ca nu-mi plac .

Ingradind libertatea lui neiertand alegerile lui,imi ingradesc singura libertatea (sunt limitele , neputintele mele). Acceptand libertatea lui,reusesc sa accept acele limite ale mele ,sa ma impac cu ele ,sa trec prin ele .

Stiu ca mai am multe de constientizat (chiar daca stiu ,asta nu inseamna ca si constientizez ) ,dar inca mai am rabdare ,iar daca nu….imi simt nerabdarea si saturatia .

Am invatat ca de mine depinde totul ,ca eu cu mine merg mai departe si trec prin ce am de trecut , ca pe mine trebuie sa ma bazez mereu.;nu am nevoie de altcineva ,decat de mine . Ce am nevoie in afara , vine de la sine si depinde de eu-omul , care trebuie sa lase drumul liber, sa-si vada nempacarile si fricile si sa le simta sau sa le traiasca ,in functie de ce simte sau ce-i vine pe momentul respectiv.

Dumnezeul meu stie mai bine ce am eu nevoie si-mi aduce ce trebuie la momentul (timpul ) potrivit ,dar eu sunt cea care aleg sa las drumul liber si sa vina ce-i de venit pentru mine.Eu sunt cea care aleg sa-mi accept acele parti neimpacate, pe care mi le arata cel mai bine cei din jurul meu .

Resemnare , iertare , impacare , cam acestia sunt pasii pe care ii urmez eu ,atunci cand aleg sa lucrez in iubire .

Cand ma las libera si ma afund in inima (in mine), ma regasesc cu bucurii ,necazuri,nempliniri ,neimpacari si suferinte dar inca invat sa le constientizez si sa trec prin ele si…intr-un final,sa ma accept asa cum sunt . Cu cat lupta e mai mare,cu atat bucuria regasirii e si mai mare.