Astazi am pătzit la fel ca de atât de multe ori…Liniştea nu durează niciodată mult pentru mine,dar ceea ce observ de fiecare dată este jocul de sentimente ce se naşte în interiorul meu, ca un ceas ce pendulează între ieri şi mâine...Astazi, ca de atâtea mii de ori, încercam să mă recunosc în oglindă, dar reflexia era neclară, oglinda parcă murdară de atâtea resentimente şi regretul a ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost...

Parfumul trecutului se ascundea după fiecare clădire pe lângă care am trecut astazi, dar în somnolentza mea acută am reusit să mă prefac că nu există,cu toate că mă sufoca cu nuantzele lui de nostalgie şi particulele de incertitudine...

Cele mai apăsătoare sunt noptzile mele ce par  interminabile...E ciudat cum, probabil mai mult ca niciodată, sunt conştientă de faptul că e mereu cineva alături de mine, chiar dacă de multe ori spiritual, dar ca de obicei nu văd în fatză decât singurătatea ce aşteaptă momentul oportun să se ivească în sufletul meu...

Dar oare de ce mă plâng? Mi-am dat eu singură sentintza singurătătzii în momentul în care am ales să fie aşa...Cine ar fi zis că odată ce îtzi interzici să simtzi ceva, ajungi într-o asemenea stare încât devine ca un fel de lege universală pentru tine? Nu ştiu să urăsc şi nici nu vreau să trezesc în mine sentimente care să mă coboare de pe scara luminii pe care incepusem să  urc...Probabil e mai uşor să trăieşti cu un mare gol, decât cu...insă........